Log in

Dariana Hinda

Eseu

  • Public
By Dariana Hinda 102 days ago
Evadarea
 
 
E doar o altă zi de vineri. M-am trezit la şase şi jumătate, la strigătul radioului şi am apăsat pe buton pentru a-l reduce la tăcere. Nu aveam nevoie de alte ştiri tragice ca să mi se pună un nod în gât, era de ajuns că trebuia să mă duc la serviciu.
Pregătirile pentru plecare, dimineaţa, erau aceleaşi. Aceiaşi cafea amară, acelaşi duş rece şi acelaşi drum lung şi monoton. Când am terminat facultatea visam la altă viaţă, acum parca nu mai e atât de interesant să fii avocat într-un oraş ca New York.
 Ceva mi-a atras atenţia în timp ce imi beam cafeaua, telefonul a sunat. Nu o mai făcuse până atunci atât de devreme. Mă uit la el şi văd un mesaj de la una dintre cele mai bune prietene, îmi aduce aminte de întâlnirea de diseară. Cum era să uit? Aştept întâlnirea asta de luni bune. Mi se poate oferi o slujbă la o altă companie, mai mare, mai plictisitoare. Îi răspund fără chef, dar totuşi entuziasmată în sufletul meu.
Pornesc spre serviciu şi visez la viaţa din copilărie, la părinţii şi bunicii mei. Trăiam într-un sat mic în apropiere de New York. Era un sătuc uitat de lume, dar eram fericită. Eram liberă să cutreier pădurile şi dealurile şi nimic nu imi stătea în cale. Acum mă simt îngrădită de regulile lor, de o societate care nu vrea altceva decât să stoarcă ce ai mai bun din tine pentru îndeplinirea scopului final, banii. Dar eu ce am de câştigat de aici? O viaţă banală, într-un apartament închiriat, fară un soţ sau copii şi fără să simt că trăiesc cu adevărat.
Tot drumul stau şi mă gândesc cum ar fi să plec? Să las totul baltă şi să o iau de la capăt, să mă reinventez, să mă redescopăr, poate chiar să mă întorc la o iubire din trecut. Aş avea timp să mă plimb din nou, aş avea timp să citesc ceva. Nu am mai citit nimic de ani buni, nimic în afară de cărţi cu legi şi cazuri care imi erau trântite pe masă şi uitam de ele imediat ce le clasam. Cine mi-ar duce dorul? O soră care mă sună doar când are nevoie de bani pentru droguri? Nişte prieteni de ocazie care într-o lună ar şi uita că am existat? Nu mă leagă nimic de locul astă. Conduc spre serviciu şi gândul acesta se înfiripează tot mai tare în mintea mea. Am mai avut tentative de a pleca, dar nu eram pregatită. Acum simt că sunt.
Ajung la birou la şapte patruzeci, iau liftul şi mă îndrept spre biroul meu. Zumzetul înfundat al vocilor plana deasupra birourilor. Mi-am deschis computerul şi m-am conectat. Am început să adun informaţiile cerute de Waren, şeful meu, într-un dosar. La opt şi douăzeci trebuia să fac evidenţa tuturor apelurilor primite din partea reclamanţilor. Erau reclamanţi ai ziarului pe care îl sprijineam noi. Am avut aceleaşi discuţii interminabile şi am luat notiţe de la fiecare apelant. La 12 şi zece mi-am terminat treaba, dar şeful meu mă roagă să mai stau puţin pentru că are o treabă importantă pentru mine. Rămân şi se face ora două când termin.
Ideea cu fugitul în lume mi se pare tot mai dorită acum şi fiecare telefon primit, ordin de-al şefului meu şi întrebare pusă mă fac să cred că e o idee tot mai bună să renunţ.
Cobor până la magazinul de jos şi îmi iau ceva de mâncare. Mănânc în maşină, nu la cantină, unde ar trebui să fiu. Privesc maşinile care trec şi mă imaginez în una din ele, conducând departe de aici, undeva la mare. Visez încă la călătoria mea, când realizez că mai am 5 minute din pauza de masă. Privesc spre clădirea căptuşită cu geamuri de sticlă şi îmi fac curaj să mă îndrept spre ea. Nu sunt gata să-mi închei ziua. Aş mai vrea să zăbovesc aici cu gândurile mele, e mult mai bine. Deschid uşa cu nişte mişcări leneşe şi pun piciorul pe asfalt. Dau să plec, dar nu pot să fac niciun pas spre acea clădire imensă cu ochi sticloşi. Mă urc înapoi în maşină, trântesc portiera, pornesc motorul şi iată-mă plecând.
Dintr-o dată văd semnul care indică faptul că am părăsit oraşul. Se face ora cinci şi eu tot conduc. Nu ştiu încotro, sau cât timp, dar mă simt liberă. Încep să văd marea, o întindere nesfârşită de apă, mai tulbure ca niciodată. Sunt liberă, e tot ce am cerut vreodată. Stau întinsă pe nisipul cald şi privesc apusul. Nu ştiu ce oră e, telefonul nu e la mine. Pentru prima data nu ma mai simt legata de el. Privesc peisajul de vis. Aveam nevoie de o pauză, dar nu credeam nicicând că va fi atât de bine ca zgomotul butoanelor tastaturii să fie înlocuite cu şuieratul vântului şi zgomotul valurilor. Îmi aduc aminte de întâlnirea programată. Dintr-o dată nu mai pare atât de important. Mă ridic, îmi iau telefonul din maşină şi îi scriu prietenei mele un mesaj: “Nu ajung diseară la cină.”.


Comments